joi, 15 decembrie 2011

Singura Biserica adevărată a lui Cristos - Biserica Catolică

         „Cristos a voit ca Biserica întemeiată de El să fie Una şi nu mai multe; o singură Biserică, şi nu o adunătură, o asociaţie, o confederaţie de Biserici. Nu e vorba aici de invenţia papalităţii, născută din dorinţa de dominaţie universală sau imperialist-ecleziastică. Este voinţa expresă a lui Cristos, pe care o recunosc toţi, cei care îşi întemeiază credinţa pe Evanghelie: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. E clar: „Biserica mea, nu Bisericile mele”. Această Biserică zidită pe stâncă, pe Petru, primeşte garanţia, că puterile iadului nu o vor birui. Cristos a spus clar, că el vrea ca toţi cei care cred în el să formeze „o singură turmă, având în frunte un singur păstor”. Unitatea celor care cred în el, a implorat-o Isus de la Tatăl în ajunul morţii sale, în impresionanta rugăciune, pe care a rostit-o la "Cina cea de taină", în pragul sacrificiului său suprem, pentru mântuirea lumii.
     În noaptea teribilă, când Domnul Isus simţea aproape moartea sa, cea de bunăvoie pentru răscumpărarea noastră, stând la cea din urmă cină cu ucenicii săi, iată ce sfaturi le dă: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii” – „Pacea mea o las vouă” (Ioan 14, 27) şi din nou: „Să vă iubiţi unii pe alţii, precum şi eu v-am iubit” (Ioan 13, 34). Acestea sunt ultimele dorinţe, ce le cere de la neamul omenesc. Chinurile patimilor şi ale răstignirii nu-l neliniştesc atât de mult, pe cât îl nelinişteşte gândul, că în sânul comunităţii creştine vor putea să se producă dezbinări, pricinuite de ură şi de invidie. Această viziune îl doare pe Isus mai mult, decât rănile de la mâini şi picioare şi de la rana din coastă. În Grădina Ghetsimani, în sudori de sânge, el cere Părintelui etern în rugăciunea sa: „Părinte Sfinte, păstrează în numele tău, pe cei ce tu mi i-ai dat, pentru ca să fie una, cum suntem noi. Pentru ca ei să fie una toţi împreună, cum tu Părintele meu eşti cu mine”... (Ioan 17, 11) şi, după aceea: „Eu nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în mine prin cuvântul lor”... (Ioan 17, 20).
    Ce îndemnuri la pace şi bună înţelegere şi cât de mult doreşte Mântuitorul împlinirea lor!... E tot ce doreşte mai mult de la noi: unirea şi dragostea...Şi, totuşi, cât de mult ne-am îndepărtat de aceste nobile şi dumnezeieşti gânduri!...



Apostoli preavrednici, din slava cerească  
Biserica Domnului s-o apăraţi,  
Să-ntoarceţi la turma condusă de Papa, 
Pe cei ce-n greşeală mai stau dezbinaţi.
Bazilica Sf. Petru - Roma



           „Asemenea unui corp uriaş şi puternic [Roma] posedă doi ochi strălucitori: sunt mormintele celor doi apostoli [Sf. Petru şi Sf. Pavel]. Nici bolta cerească nu străluceşte de atâta splendoare, atunci când soarele îşi răspândeşte razele, aşa cum străluceşte cetatea Romei, cum strălucesc aceşti doi ochi de lumină, atunci când îşi revarsă razele asupra întregului pământ... Cât sunt de splendizi aceşti doi trandafiri, care răsar din pământul Romei! Cât de frumoase sunt cele două diademe împletite, puse pe fruntea acestei cetăţi! Ce izvoare de binecuvântări posedă ea! Ce spectacol minunat în această cetate datorită acestor două coloane ale Bisericii!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Blaj – Mica Romă, cetate de credinţă şi tărie

„Blajul, cuvânt magic, cuvânt răscolitor de amintiri auguste, nume ales între toate, îţi aduc salutul smerit al purtătorilor cuvântului strămoşesc. Aici s-au ridicat cărturari de frunte, învăţători înţelepti, cu dragoste de neam şi de sfânta noastră Biserică; Salve panteon al neamului, fântână de apă vie, Blaj, suflet din sufletul Romei eterne; cetatea Blajului, mărire ţie!” (Victor Eftimiu).



Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea 
invită pe toţi creştinii la unitatea Bisericilor

 
 



















Fericitul Ioan Paul al II-lea 
se ruga des, pentru a se împlini 
cea mai sfântă dorinţă 
a Mântuitorului de a fi 
"o singură turmă şi un singur păstor".

De ce frate?
De ce frate mă urăşti aşa de mult?
Tu nu ştii, că tot român ca tine sunt?
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
Şi în noi doi un suflet bate de român,
Iar în cer avem acelaşi Sfânt Stăpân.

De ce oare nu mai vrei, ca să mai ştii?
Căci din veci am fost aceiaşi buni creştini.
Toţi românii laolaltă,
N-am avut decât un Tată sus în cer,
Iar pe lume am avut un singur ţel.
Şi-am avut şi-o mamă bună pe pământ;
Biserica Sfântă a Romei orişicând;
Şi la bine şi la rău,
Ne-a ţinut la sânul său şi ne-a iubit,
Ca şi întemeietorul ei, cel sfânt.

Când necazurile ne-au înconjurat,
Laolaltă în Biserici ne-am rugat;
Astăzi când e libertate,
Ne urâm frate cu frate, fraţi români;
Oare cum vom fi iertaţi de Tatăl Sfânt?



Ştii tu frate, că duşmanii-s bucuroşi,
Atunci când fraţii-ntre ei sunt mânioşi;
Tu, române, ce-ai cu mine?
Că şi eu sunt român ca tine, ori nu ştii
Că duşmanii nu vor pace între fii?

În numele dragostei de Dumnezeu,
Oare cum se poate face-atâta rău?
Pentru puţină credinţă
E atâta suferinţă, dragii mei,
Dezbinare între fraţi de până ieri.

Fraţi români din Marea Românie,
Ascultaţi strigarea celor de sub glie:
Vai, de cei care destramă
Prunci de tată şi de mamă, soţi, soţii,
Şi pe noi, ce ne-am iubit, o, fraţi creştini!

Înfrăţiţi, românilor, de acelaşi dor,
Să fim iarăşi toţi o turmă şi-un păstor.
Dă-ne, Sfinte, şi-ndurare,
Pune iarăşi unitate, cum a fost,
De când ne-am ştiut creştini, după Cristos.






Amintesc câţiva dintre marii convertiţi la Biserica cea adevărată: eruditul patriarh al Constantinopolului, Ioan Beccu (grec), cardinalul Visarion (grec), cardinalul Isidor (rus), fost mitropolit al Moscovei, cardinalul Weisman, părintele Vernon (englez), prinţul Vladimir Ghika, arhimandriţiiTeodosie Bonteanu şi Daniil Ciubotaru.
            Arhimandritul Teodosie Bonteanu a fost ales de Dumnezeu pentru lucrarea sa ecumenică scriind, în acest scop, lucrările: „O turmă şi un păstor” şi „Spovedania unui convertit”. În fiecare familie ar trebui, să existe şi să fie citite aceste cărţi, pentru a putea afla care este cea mai sfântă dorinţă a Mântuitorului Isus şi a o pune, cât mai repede, în practică. Părintele Teodosie a scris aceste cărţi, îndemnat de Spiritul Sfânt care conduce Biserica. La realizarea acestui proiect au contribuit şi peregrinările lui prin statele catolice apusene: Italia (Vatican), Franţa, Belgia, Germania, unde a avut acces la biblioteci de renume, în care a studiat fenomenul schismei. În Mănăstirea Maria Laach (Germania), unde a stat aproape un an, a ascultat prelegerile erudiţilor profesori de aici şi şi-a adunat materiale pentru a-şi încheia lucrarea dedicată unirii Bisericilor creştine. A urmat cursuri de civilizaţie franceză la Sorbona.
     La Paris, a găsit într-o librărie cartea L’eglise Grecque Orthodoxe et L’union având ca autor pe părintele iezuit François Tournebise. Când am văzut această carte - declara el - parcă am aflat o mare comoară. În ea, el a găsit toate argumentele istorice şi dogmatice în privinţa adevăratei Biserici, care l-au ajutat în finalizarea lucrării sale.
     Cu doi ani înainte de convertire, pentru a-şi arăta devotamentul faţă de Sfântul Scaun, arhimandritul a dat următoarea declaraţie: „Subsemnatul, arhimandrit Teodosie Bonteanu, actualmente stareţ al Sfintei Mănăstiri Cetăţuia Iaşi, cercetând adevărurile asupra Bisericii lui Cristos, atât în ceea ce priveşte dogma, cât şi istoria ei, şi îndemnat fiind de convingeri personale, precum şi de observaţii practice, asupra Bisericii Catolice, condusă de şeful ei suprem, Părintele Papa, adevăratul Păstor al oilor celor cuvântătoare, întărit de Mântuitotrul nostru spre a le paşte pe pământ, declar că recunosc în mod formal, prin aceasta, supremaţia Sfântului Părinte de la Roma şi că mărturisesc întreaga credinţă a acestei Biserici, depunând această declaraţie în mâinile superiorilor bisericeşti şi lăsând la judecata lor să facă uz de ea, atunci când vor crede de cuviinţă. Iaşi, 23 octombrie 1934.” Această declaraţie a întărit-o prin viu grai în ziua profesiunii lui de credinţă catolică, din 17 martie 1937. „În această zi sufletul îmi era fericit – declară el – conştiinţa curată, inima în pacea Domnului, încât ea se revărsa în afară şi mă făcea să vărs lacrimi de fericire”. „După doi ani de la convertire, i-am vizitat pe părinţii mei – mărturisea el – în calitate de preot călugăr catolic. M-au primit cu aceeaşi bucurie, cu care mă primeau întotdeauna; la fel, fraţii şi toţi locuitorii din acea regiune. Oamenii cuminţi se pot înţelege unii cu alţii. Oamenii cu adevărat creştini nu cunosc ura confesională. Ei simt prin instinctul lor creştinesc, că ura nu vine de la Dumnezeu, ci de la duhul întunericului şi al vrajbei. Cristos a poruncit să fie dragoste între oameni, căci numai dragostea îi va face să fie toţi una, adică o turmă şi un păstor. Facă Domnul ca acest spirit al dragostei, care în Biserica Romei este din destul, să sălăşluiască şi-n inimile tuturor românilor dezbinaţi de ea; atunci se va înfăptui mai repede marele vis, care singur poate garanta refacerea morală a neamului românesc, unirea tuturor românilor într-o singură Biserică sub ascultarea urmaşului Sfântului Petru, Sfântul Părinte Papa de la Roma.”
      Arhimandritul Daniil Ciubotaru, fost stareţ al Mănăstirii Neamţ şi ctitor al Tipografiei şi Seminarului monahal, într-o scrisoare din 8 iunie 1941, către fostul mitropolit al Moldovei, ajuns mai târziu patriarh, Nicodim Munteanu, declara: „ca unul care am metania la Neamţu, ţin să împărtăşesc hotărârea mea şi Preafericirii Voastre, că eu am tot aşteptat zorile reînnoirii religioase a neamului românesc. Acum nu mai pot aştepta. Conştiinţa mea nu-mi permite să lupt împotriva adevărului. Eu merg să-mi plec capul sub braţul păstoresc al lui Petru, ducând cu mine toată comoara de sfinte şi venerabile tradiţii dogmatice – aceleaşi cu a apusenilor şi rituri liturgice ale Răsăritului pe care le pot păstra, iubi şi deprinde cu aceeaşi ardoare, ba încă cu şi mai mare, în aşezământul călugăresc al Sfântului Vasile, din Biserica Română Unită cu Roma”. În continuare, afirmă că şi-a urmat propria conştiinţă: „nimeni nu m-a tulburat, nimeni nu m-a influenţat. Prin studii şi rugăciuni m-am convins că Biserica aceea, în care episcopul Romei este cinstit şi ascultat ca urmaş al Sfântului Petru şi ca păstor al întregii creştinătăţi, nu poate fi decât cea adevărată. Nenorocirile prin care trece ţara şi Biserica autocefală română, îmi dovediră că, dacă nu toate, cele mai însemnate izvorăsc de pe urma despărţirii noastre de apostolicescul sediu al Romei. Cu adâncă smerenie, rog pe Preafericirea Voastră, să socotească, dacă nu se impune, cu un ceas mai curând, să revină toţi românii la deplinul adevăr şi să facă pasul pe care Sfântul Duh mă îndeamnă, să-l fac astăzi singur.”
     Suntem pe deplin convinşi, că vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România obligă istoriografia de orice nuanţă, să-şi schimbe optica anticatolică şi antipapală, extrem de virulentă şi violentă, pentru ca să revină la adevăr atât în interpretarea documentelor istorice, cât şi în expunerea faptelor, prezentând o istorie autentică.
    Într-o lume din ce în ce mai materialistă, orgolioasă şi imorală, astăzi avem nevoie, mai mult ca oricând, de apostoli ai adevărului. Numai adevărul uneşte. Minciuna conduce la ură şi dezbinare. Tocmai pe acestea a voit Isus, să le elimine din inima ucenicilor săi, îndemnându-i, să primească şi să slujească numai adevărul. El este unica şi cea mai mare forţă pe care nimeni nu o poate distruge. Altfel lucrarea ecumenică nu se poate face şi nu poate avansa decât pe drumul voit de Cristos, în Spiritul Adevărului şi Dreptăţii, altfel nu este decât praf în vânt care întunecă zarea şi devine o alergare şi o zbatere zadarnică. Cel mai mare păcat al omului în materie de credinţă este minciuna în faţa adevărului învederat. Dumnezeu să ne fie lumină, călăuză, ajutor şi putere, pentru realizarea planului său şi împlinirea misiunii date de providenţă poporului român. Sămânţa bună este aruncată. Să cadă în pământul bun al sufletelor noastre şi să rodească la vremea potrivită, apoi prin truda şi osteneala noastră, dar mai înainte de toate, prin harul lui Dumnezeu, pe care îl primim, prin Sfintele taine, prin cele trei virtuţi teologice: credinţa, speranţa şi iubirea, ca şi prin cele patru cardinale: cumpătarea, tăria, dreptatea, prudenţa şi cu fiicele lor, desăvârşite apoi de cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt: frica sfântă de Dumnezeu, tăria, evlavia, bunul sfat, ştiinţa, înţelegerea şi înţelepciunea, să aducă viaţă cu adevărat trăită în conformitate cu planul divin descoperit în Noul Testament, descifrat de noi „din semnele vremii” în care trăim şi pe care să-l împlinim, aşa cum aşteaptă Dumnezeu, Biserica, Ţara, poporul român şi lumea întreagă. Dumnezeu să ne-ajute! Maica Domnului să ne povăţuiască! Amin!
   Să ne rugăm, ca Maica Bisericii să aducă la staulul adevărat al lui Cristos pe toţi creştinii de pe Glob, care nu recunosc adevărata Biserică şi stau departe de ea şi să grăbească timpul, ca să fie „o singură turmă şi un singur păstor”.

  Dă, Doamne, înţelepciune şi minte iubiţilor noştri fraţi întru Cristos, ortodocşi şi de alte religii, să înţeleagă şi să împlinească cât mai repede cea mai sfântă dorinţă a Mântuitorului.







Vai, cât am păcătuit în contra acestei dorinţe a Mântuitorului!...Şi cât de puţin suntem dispuşi şi astăzi să ne împăcăm!...
    Din cauza acestei sinistre viziuni tu, Isuse, nu puteai muri, şi-ţi era sete pe cruce...Şi, de aceea, ai spus odată lui Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi, ca să vă cearnă ca pe grâu; dar eu m-am rugat, să nu scadă credinţa ta şi tu să-i întăreşti pe fraţii tăi”...(Luca 22, 31, 32). De unde suntem îndreptăţiţi, să credem, că întărirea tot de la Petru trebuie s-o aşteptăm şi, în prezent, de la Petru, „piatra credinţei”, pe care Mântuitorul şi-a întemeiat Biserica...
    Orgoliile şi aroganţa omenească au sfâşiat acea mare instituţie, fondată de Isus Cristos, după zece veacuri de muncă şi de sfinţire, după ce ea a trecut prin foc şi sânge, după ce a trecut prin catacombe, prin numeroase persecuţii, botezând neamurile barbare, cultivând şi ridicând umanitatea la nobleţea ideală şi oferind creştinătăţii un număr impresionant de sfinţi. În Scriptură este scris, că Mântuitorul umblând pe pământ, purta o cămaşă fără cusătură, dintr-o singură bucată. Această cămaşă este considerată simbolul unităţii Bisericii sale. Când Arie a despărţit pe creştini în două tabere, Sfinţii Părinţi i-au adus învinuirea, de a fi sfâşiat această cămaşă necusută. Toţi fraţii despărţiţi de Roma au rupt câte o bucată din cămaşa Mântuitorului, dar la dezbinarea din 1054, această cămaşă a fost sfâşiată de sus până jos, fără milă, lăsând dumnezeiescul trup al Mântuitorului gol. Cine a voit aceasta? Este oare vreun om sub soare, care să spună, că bine s-a făcut?... Desigur, că numai vrăjmaşul, diavolul se poate bucura... oamenii, însă nu, ori de ce religie ar fi ei.
  Cred într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică. Acest adevăr de credinţă, format la conciliile ecumenice din Niceea şi Constantinopol, e mărturisit în toate Bisericile din Orient şi din Occident: o unică Biserică voită de Cristos. Dar toate Bisericile susţin: „Eu sunt unica Biserică adevărată a lui Cristos”. O logică elementară ne spune, că nu toate Bisericile pot fi unica şi adevărata Biserică întemeiată de Cristos. În cartea sa „Rusia şi Biserica Universală”, Soloviov notează: „Adevărul e unul singur, în sensul că nu pot exista două adevăruri, absolut independente unul faţă de altul şi, mai ales, opuse unul altuia”. Prin urmare, nu poate să fie unica Biserică adevărată a lui Cristos şi cea catolică vizibilă şi, în acelaşi timp, invizibilă, şi cea numai invizibilă a protestanţilor. Nu poate fi unica Biserică adevărată a lui Cristos şi cea catolică, având un cap vizibil în persoana lui Petru şi a urmaşilor săi, şi cea ortodoxă, fără un cap vizibil, autocefală.
   Sfântul Don Orione scria: „Numai stând în genunchi, vom putea distinge glasul Păstorului adevărat; în genunchi vreau, să mântuiesc sufletul meu şi sufletele voastre; vreau, să devenim sfinţi stând în genunchi: în secolul mândriei, al orgoliului delirant, al ştiinţei şi al aroganţei, noi ne vom mântui şi ne vom sfinţi numai stând în genunchi, muncind şi sacrificându-ne din iubire faţă de Dumnezeu şi de suflete, mergând şi stând în genunchi la picioarele Papei cu cea mai umilă, cu cea mai devotată, cu cea mai plăcută şi totală supunere şi adeziune a minţii şi a faptelor faţă de sfânta Biserică a Romei, unica şi singura mamă şi învăţătoare a credinţei şi a sufletelor”.
   Eruditul mitropolit greco-catolic din Blaj, dr. Vasile Suciu, în cartea sa „Teologia dogmatică” (4 vol.) în care interpretează teologia harului după Sf. Toma de Aquino, afirmă: „Păcat mare are în sufletul lui, acela ce ştie că se află în schismă şi nu doreşte să iasă din ea, iar, dacă unul ca acesta va muri, îşi poate periclita mântuirea sufletului.
Unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii din Apus, Sfântul ierarh Fulgenţiu, episcop de Ruspe (Africa), care a fost mul timp prigonit, pentru dreapta credinţă de către vandali, în timpul exilului său în Sicilia, în jurul anului 520, în cartea sa„De Fide” afirmă: „toţi cei botezaţi în afară de Biserica catolică, nu pot participa la viaţa veşnică, dacă nici până la sfârşitul vieţii lor, nu s-au încadrat la această Biserică; dar fac excepţii cei care, din neştiinţă şi fărăreavoinţă, trăiesc în schismă şi erezii, indiferent la care religie aparţin.
El a scris aceste cuvinte din îndemnul şi din inspiraţia Dumnezească, deoarece din exil pentru credinţă, unde practica o viaţă ascetică, a scris acestea. În vremea aceea, mulţi se îndepărtau de biserica catolică prin erezii şi schisme şi, pentru aceasta, cuvintele lui au fost aprobate de întreaga Biserică, atât din apus, cât şi din răsărit.
   Toţi necatolicii, creştini sau necreştini, sunt obligaţi să caute adevărul cu privire la Biserica lui Cristos şi să-l urmeze. Cine spune, că n-are importanţă ce eşti: catolic, ortodox, protestant, musulman sau budist, căci este doar un singur Dumnezeu la care toţi se închină, este în totală rătăcire. Adevărul poate fi găsit. Avem mii de exemple de persoane care au căutat cu înfrigurare, învingând scepticismul, superficialitatea, indiferentismul religios, anturajul potrivnic, şi-au găsit calea spre Biserica catolică.
    Împăcarea frăţească a tuturor creştinilor, din România şi din lumea întreagă, prin unirea bisericească cu Biserica Romei, ar fi actul cel mai înţelept, ce l-ar face conducătorii tuturor Bisericilor şi conducătorii tuturor popoarelor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu