Cuvânt de început

 O TURMĂ ȘI UN PĂSTOR

Sf. Francisc de Assisi

   Călăuzit de învăţătura şi rugăciunea Sfântului Francisc de Assisi, Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni; unde este ură, eu să aduc iubire; unde e jignire, eu să aduc iertare; unde-i dezbinare, să aduc unire; unde e greşeală, s-aduc adevărul; unde-i îndoială, eu s-aduc credinţă; unde-i deznădejde, eu s-aduc speranţă; unde-i întuneric, eu să fac lumină; unde-i întristare, s-aduc bucurie;[...], doresc să fac cunoscută cea mai sfântă dorinţă a Mântuitorului Isus, ca toţi creştinii să formeze "o singură turmă cu un singur păstor"(Ioan 10, 16).

     Împreună cu părintele Vasile Trifu, erudit preot greco-catolic, licenţiat al Academiei de Teologie din Blaj şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, ajuns – anul acesta - la venerabila vârstă de 99 de ani, am retipărit cărţile: „O turmă şi-un păstor” şi „Spovedania unui convertit”, având ca autor pe arhimandritul ortodox Teodosie Bonteanu.

        Am considerat, că sunt de mare actualitate şi pot fi un far de lumină, pentru cei chinuiţi de prejudecăţi, precum şi un balsam peste rănile cauzate, de ura dintre creştini.
         Cu toată dragostea adresez un apel tuturor creştinilor, care doresc realizarea poruncii Mântuitorului, de a reflecta cu mult discernământ asupra faptului, că nu poate fi decât o singură Biserică adevărată, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „este un Domn, o Credinţă, un Botez”  (Efeseni 4, 5).

       Aceasta este Biserica condusă de Sfântul Părinte Papa de la Roma, urmaşul Sfântului Apostol Petru. Acest adevăr incontestabil reiese din documentele Sinoadelor Ecumenice: Niceea (325), Constantinopol (381), unde s-a definitivat Crezul: „Una Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică”, Lyon (1274), Florenţa (1439) etc.


          Un argument în acest sens este lucrarea „Legea Strămoşească”, scrisă de Nicolae Pantea, în care iluştri istorici: Iorga, Xenopol, Onciu, Pârvan şi profesorii universitari ortodocşi: Nicolae Dobrescu, Ioan Lupaş şi Ştefan Meteş aduc dovezi convingătoare, în privinţa încreştinării poporului român prin Biserica Romei. Xenopol spunea: „Românii au avut, înainte de a cădea sub jugul bulgarilor, o formă de religie naţională , creştinismul latin. Când au trecut sub dominaţia acestui popor, aceştia au înlăturat din Biserica lor cultul latin”; Onciu: „Românii sunt creştini din timpul roman, cu limbă bisericească latină şi cu organizaţie dependentă de scaunul de la Roma. Această organizaţie a fost desfiinţată, numai când slavii au introdus în Biserică limba slavă”; Lupaş: „... viaţa noastră creştină se găsea la începuturile ei sub influenţa romană”; Meteş: „În Biserica românească, supusă patriarhului din Roma, limba dominantă a fost până la sfârşitul sec. al IX-lea limba latină. Preoţii noştri, în această îndepărtată epocă, erau hirotoniţi de către episcopi latini, din dreapta Dunării, conform unei tradiţii multiseculare”; Iorga: „Creştinismul din Dacia, de origine foarte veche, era sub supravegherea Romei”. Acelaşi istoric îşi exprima nedumerirea: „două sunt enigmele care mă pun în uimire, pe care eu ca istoric, nicicum nu le pot pricepe: de ce evreii l-au repudiat pe Cristos şi de ce Românii repudiază Roma”. Vaticanul ne prezintă documente importante pentru trecutul nostru; a se vedea „Monumenta Romaniae Vaticana”. Tot trecutul nostru se leagă de Roma eternă.
          La 4 ianuarie, anul acesta, s-au împlinit 40 de ani de la vizita Papei Paul al VI-lea în Ţara Sfântă. La prima vedere, ar putea părea o aniversare oarecare, însă la o privire mai atentă, ne descoperă dimensiunea istorică, excepţională chiar, a acestei aniversări. Şi nu ne referim la faptul că a fost prima călătorie cu avionul a unui Pontif, ci la întâlnirea care a avut loc atunci, între Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul ecumenic, Athenagoras. Acest moment poate fi considerat a fi deschizător al dialogului iubirii, dialog ce avea să fie continuat de cel al adevărului, ambele în căutarea refacerii unităţii între Răsărit şi Apus, după aproape un mileniu de tristă despărţire.     „Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.” Acest gând trebuie să ne călăuzească mereu. Dialogul iubirii şi dialogul adevărului, trebuie avute mereu prezente, împreună. Exagerări în dialogul iubirii i-au dus pe unii să numească ecumenismul „erezia secolului XX”. Pe bună dreptate, s-ar putea spune, dacă este să ne gândim la manifestări „ecumenice”, în care luaţi de val, fie el şi al iubirii, catolici şi ortodocşi uită, că între noi nu există încă comuniunea deplină sau că dialogul nu înseamnă compromisuri, în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă. Dar dincolo de aceste exagerări, dialogul iubirii este încă insuficient practicat: între Ierarhi, între clerici, între persoanele consacrate, între laici. Dialogul iubirii are rolul de a hrăni dialogul adevărului. Tocmai de aceea, şi pentru Bisericile Ortodoxă şi Catolică (de ambele rituri) din România, dialogul iubirii trebuie să fie un imperativ. Dialogul la nivel internaţional va rămâne poate blocat încă mulţi ani şi va fi necesar timpul, care să vindece răni şi suferinţe adânci, acumulate în generaţii, dar în acelaşi timp se impune, în mod nemijlocit, şi mult mai multă cunoaştere, deschidere şi curaj, care să suplinească şi să tămăduiască tarele lăsate de ateizarea impusă la toate nivelurile, de mistificarea adevărului şi a istoriei, de lipsa de informaţie şi educaţie adunate în ultima jumătate a veacului trecut. Şi, în contextul ecumenic al ţării noastre, merită să avem în minte cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, din mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, din 2002: „Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare”. Ca laici, dialogul adevărului nu ne este inaccesibil: adesea prietenia cu creştini de altă confesiune, poate fi o ocazie de a explica doctrina propriei Biserici. Şi câte concepţii greşite nu se pot astfel demola! Dar, desigur, cel mai la îndemâna noastră este dialogul iubirii, răspunzând poruncii lui Isus: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35). Iar ocazia, pentru a practica acest dialog ne-o oferă, an de an, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Să o fructificăm şi să încercăm, să o extindem de la opt zile la un an întreg.  Unirea Bisericilor este o cerinţă urgentă. Ecumenismul este recunoscut ca fiind o lucrare a Spiritului Sfânt. Bisericile îşi formează din ce în ce mai mult conştiinţa, că despărţirea dintre ele este un obstacol în calea evanghelizării popoarelor, un act de neascultare faţă de voinţa lui Cristos.

  În acest context relatez discursul arhimandritului ortodox grec, Ignatios Sotiriadis, delegat la Sinodul Episcopilor de la Vatican, din 14 octombrie 2008: «„Sanctitatea voastră, societatea noastră este sătulă şi bolnavă. Caută, dar nu găseşte! Bea dar setea nu îi este satisfăcută. Societatea noastră are nevoie de noi, creştinii – catolici, ortodocşi, protestanţi, anglicani -, de o mărturie comună, de o voce unică. În aceasta stă responsabilitatea noastră de păstori ai Bisericilor în secolul XXI.” Prelatul ortodox a continuat: „În aceasta stă şi responsabilitatea Primului Episcop al creştinismului, cel care prezidă în caritate, şi, mai ales, a unui Papă care este Magister Theologiae: să fie semn vizibil şi patern al unităţii şi, sub călăuzirea Duhului Sfânt şi după Sfânta Tradiţie, cu înţelepciune, umilinţă şi dinamism, împreună cu toţi Episcopii lumii, succesori ai Apostolilor, să conducă lumea întreagă la Cristos Răscumpărătorul.”

”Aceasta este dorinţa profundă pe care o au aceia care tânjesc în inimile lor după Biserica nedivizată, `Una, Sancta, Catholica et Apostolica`”, a spus Arhimandritul Sotiriadis la final. „Dar este şi dorinţa celor care, şi astăzi, într-o lume care fără Cristos, repetă cu insistenţă şi cu încredere filială cuvintele Apostolilor: `Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!`”». Discursul său a provocat îndelungi aplauze din partea celor prezenţi la sinod.

Vai, de cei ce n-ascultă de porunca Mântuitorului, de a fi cu toţii o singură turmă cu un singur păstor! (Ioan 10, 16)


        Gândiţi-vă cu ce bucurie spirituală am sărbători cu întreaga creştinătate ziua unirii Bisericilor!... Mare şi binecuvântată va fi ziua aceea pe care, o, de-ar da Dumnezeu, s-o vedem şi noi!...

O mare responsabilitate o au în această privinţă episcopii, preoţii, dar şi laicii. Acel ierarh care va contribui la Unirea Bisericilor va putea spune:„Dixi & salvavi animam meam” (Am spus şi mi-am salvat sufletul).

Prea mult în ură, vrăjmăşie, / În cete fost-am despărţiţi. / Să ne trezim! E ceasul ultim, / Să ne iubim, să fim uniţi! / Lăsaţi de-acuma vrăjmăşia, / Mândria, ura, lepădaţi! / Urmaţi de-acum porunca sfântă, /Iubiţi-vă, că sunteţi fraţi! / Căci adevărul unul este, / Cum unul este şi Cristos, / De ce noi, despărţiţi în cete, / Să ne luptăm fără folos? / Veniţi să împlinim dorinţa / Ce-a arătat-o Domnul Sfânt, / În rugăciunea către Tatăl / Ce ne-a lăsat-o legământ.”
       

    Când Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a concelebrat o Sfântă Liturghie solemnă în Bucureşti (1999), toţi creştinii prezenţi au scandat: „Unitate!, Unitate!, Unitate!” Trebuie să se înţeleagă, că Glasul poporului este Glasul lui Dumnezeu – „Vox populi, vox Dei”.Nu ne putem împotrivi Glasului lui Dumnezeu, care a lăsat pe pământ adevărul unei singure Biserici, chiar dacă ar fi să se rupă orice legătură pământească,căci iubirea lui Cristos trebuie să treacă peste toate cele vremelnice.

Nu pot lipsi  informaţiile despre cel mai mare ecumenist al lumii, genialul teolog ortodox rus, Vladimir Soloviov, un vizionar, un profet în gândirea căruia se reflectă anticipat, pe deplin învăţătura Conciliului Vatican II, cu privire la Biserică şi ecumenism. Soloviov s-a născut în anul 1853, la Moscova, într-o familie numeroasă cu 12 copii. Tatăl său era unul dintre cei mai mari istorici ruşi (a publicat o istorie a Rusiei în 29 volume), iar bunicul său era preot ortodox. Mama sa, de origine ucraineană, l-a educat într-o religie creştină profundă. Suprainteligent, însetat să afle tot ce poate şti, dotat cu o putere de muncă ieşită din comun, a absolvit cu succes Facultatea de Ştiinţe, Facultatea de Litere, Academia de Teologie din Moscova, Academia de Teologie din Kiev. Soloviov a fost un spirit enciclopedic, om de ştiinţă, filosof, teolog, exeget, mistic, istoric, genial filosof al istoriei. Cardinalul Daniélou spunea despre el: „Nu cred, că exagerez, spunând că este omul cel mai cultivat care există astăzi” („Memorii”). Teologul Hans Urs von Balthasar l-a comparat cu Sfântul Toma de Aquino. La Conciliul Tridentin, opera Sfântului Toma de Aquino, a stat alături de Sfânta Scriptură pe altar; la fel de bine ar fi putut să stea pe altar opera lui Soloviov la Conciliul Vatican II. Celibatar, nu a intrat în cler; a rămas un simplu laic, devotat Bisericii. Singura lui iubire, singura lui pasiune a fost Mireasa lui Cristos, Biserica; Biserica universală (catolică), singura pe măsura spiritului şi a culturii sale universale. Din opera sa monumentală cuprinsă în 7 tomuri voluminoase, cea mai valoroasă este lucrarea intitulată „Rusia şi Biserica Universală”. Cast, ascet, răbdător în suferinţe, duşman al meschinăriilor şi compromisurilor, din el radia bucuria interioară şi caritatea. Dezlipit de toate, dădea tot ce avea la primul sărac, pe care-l întâlnea. Fascinate de barba în valuri şi de ochii lui scânteietori, femeile îi atingeau hainele cu credinţă şi pietate, ca pe moaştele unui sfânt. Epuizat de posturi şi munca istovitoare, moare în anul 1900, la vârsta de numai 47 de ani. Cu 4 ani înainte de a muri, s-a convertit la Biserica catolică. Din păcate, din motive ecumenice, Biserica Catolică nu a introdus procesul de beatificare a acestui erou genial al credinţei, cântăreţ al Scaunului lui Petru din Roma, deşi ar fi meritat. Poate o va face acum, când raţiunile de ordin ecumenic, nu vor mai fi o piedică. Soloviov spunea, că un laic îl poate egala sau chiar depăşi pe cleric, prin calităţile lui personale şi prin sfinţenie, dar asta nu-l scuteşte de ascultare şi supunere faţă de ierarhie. Fără ascultare tot edificiul Bisericii se prăbuşeşte. Obligaţia de a se sfinţi le revine, în primul rând, clericilor care sunt canale ale harului către ceilalţi credincioşi, scria Soloviov: „Noi suntem îndreptăţiţi, să cerem slujitorilor calificaţi, să tindă spre perfecţiune; mă refer la preoţi şi la episcopi”. În Vladimir Soloviov găsim şi un mare sfânt şi un ilustru teolog, unul care ca şi Sfântul Toma de Aquino, şi-a scris teologia în genunchi.  Hans Urs von Balthasar scria : „Vor fi, sfinţii izolaţi şi solitari, înflăcăraţi de focul divin, cei care vor aprinde un incendiu în jurul lor...sfântul poate fi întotdeauna recunoscut, după pasiunea sa pentru valorile catolice (complexul antiroman)”.
Nu găsim printre teologii catolici un susţinător mai convins al primatului lui Petru şi al succesorului acestuia, ca şi Soloviov.

Mai sunt creştini ce au a ta cinstire,
dar au pierdut din spiritul frăţesc;
Tu, dă-le, Mamă, gândul de unire
şi-aprinde-n toţi un foc dumnezeesc.


Şi, spre triumful Fiului tău, Rege,
ne dă acea credinţă tuturor,
ca iar uniţi în dragoste şi lege,
să fim cu toţi o turmă şi-un păstor.